Friday, January 26, 2018

Povesti de pe IPul meu

Nu vorbesc aproape niciodata despre munca mea. Spre deosebire de altii, care au ca subiect preferat povestitul intramplarilor, supararilor, rarelor bucurii pricinuite de jobul lor, eu nu gasesc prea multe lucruri de povestit despre al meu. Poate din cauza ca, derulandu-se exclusiv online, explorand o nisa ingusta, colaboratorii si clientii nu au mereu un chip, ci doar un nume echivaland cu un cod, iar depersonificarea asta face ca legaturile care se creaza intre cei ce se constituie parti ale unui contract sa nu fie puternice, sa nu evolueaze catre un nivel personal, ci sa urmeaze doar un tipar sec de business, cu discutii tehnice specifice nisei, cu formulari politicoase dar standardizate, cu situatii nu mereu banale, dar care isi pierd farmecul daca incerc sa le scot din fagasul lor si sa le expun unui auditoriu divers, care nu are multe in comun cu domeniul din care ele provin.

Azi voi renunta la consecventa cu care imi tainuiesc activitatea. Va voi spune doua povesti. Independente in esenta lor, indepartate in timp, dar legate totusi intre ele printr-o serie de coincidente (Jung le-ar numi "sincronicitati"). Despre modul in parte norocos, in parte inspirat in care mi-am "agatat" cei mai prolifici doi clienti.

Prima poveste e de prin 2010. Abia mijeam ochii in lumea freelancing-ului, cand ni se ofera ocazia sa lucram cu un anume Jason. Omul, unul dintre primii nostri clienti, avea la randul lui 3 clienti pe care probabil ii storcea de bani buni si cauta pe cineva pentru a face outsource ieftin. Imi aduc aminte perfect bugetul oferit: 150 USD. Chiar si pentru nivelul nostru demn de mila, era un contract mic, cu atat mai mult cu cat aveam de munca pentru 3 site-uri. Am incercat sa negociez ceva in plus, oferindu-i un pachet pentru o valoare nitel mai mare, dar omul se tinea bățos de planul lui de negustor cinstit: maximizarea profitului, sa incaseze mult si sa plateasca ieftin. Astfel ca ochii i-au sclipit si a vrut pachetul asa cum i-l ofeream, nimic mai putin, dar pentru cei $150 din oferta. Take it or leave it. Intamplarea asta gasindu-ne la stadiul de larva in procesul nostru de metamorfoza in lumea business-ului, am fost nevoiti sa acceptam termenii asa cum ni se ofereau. Incepem, deci, relatia cu o mica nemultumire. 

Trecem noi la treaba, tra la la, bla bla bla, 1,2,3...9, e gata, inainte de deadline! Ii prezint niste rapoarte cu munca derulata. Tacere. Trec cateva zile, ce faci Jason, e totul bine? Nimic. Silence. Mai trece putin timp, Jason, esti bine cumetre, ce e cu tine, ti s-o fi aplecat de la ceva, ia de te cauta la vreun felcer sa nu te prapadesti, ma baiatule. Cu munca noastra e totul ok? Iar nu primesc raspuns. Eheee ma frate-miu, nu e a buna. Asta ne țepuieste. Aveam banii in escrow-ul platformei unde ne derulam colaborarea, dar nu voiam sa ajungem la arbitraj si la greutati de astea, nu trecusem niciodata prin ele. Mai trec cateva zile, timp in care ne intrebam ce e de facut, cand, vorba Robotzilor, hop o maslina, poc o basina, tzop o magie rostita-n surdina, apare omul nostru. Foarte suparat, ca munca noastra nu a fost de calitate, ca nu i-am respectat cerintele, ca el nu plateste pentru asa ceva si va apela la arbitrii platformei pentru a isi lua banii inapoi, ce sa mai, eram acuzati de inalta tradare si riscam ani grei de temnita. 

In momente ca astea, destinul iti pune in fata niste optiuni. Drumul meu se despartea in 3 carari. Prima, si cea mai evidenta, era sa pornesc pe calea razboiului. Fiind deja nervos la randul meu, stiind ca nimic din ceea ce spunea nu e adevarat, ca facusem o treaba buna, livrand exact ceea ce promisesem, ca avusesem o comunicare buna si constanta pe parcursul muncii, ca stia ce faceam si cum faceam, in plus mai si acceptasem un pret diminuat, tentatia sa incep sa ii strig in obraz toate astea era ispititoare ca statul pe facebook in timpul serviciului. Dreptatea era de partea mea si aveam tot dreptul sa ii cer socoteala pe un ton imperativ. Ba chiar puteam impringe proiectul catre arbitraj si, avand o pozitie pe care o consideram sigura, sa las o terta parte sa ne decida dreptatea. A doua carare era cea a resemnarii. Stiind ca avea controlul banilor si al feedback-ului pe care ni-l putea acorda, puteam avea nesansa sa primesc banii dar si un review de toata jena, care sa ne strice imaginea pe platforma aia pentru mult timp. Asa ca ma puteam resemna, sa admit ca avea dreptate si nu facusem o treaba buna, sa incerc sa obtin macar o parte din bani sau sa renunt la toti, in schimbul promisiunii ca nu imi va acorda un calificativ slab. Inteleptul ar denumi asta "renuntarea la un beneficiu imediat pentru o perspectiva mai favorabila" :)

Stand sa chibzuim ce e de facut, explorand optiunile, au trecut cateva ore si firea mi s-a mai domolit. Ratiunea si a gonit furia si a lasat sa se intrevada o a treia varianta, cea a diplomatiei. Am hotarat sa imi sustin cauza intr-un mod ferm, dar nu agresiv si nici resemnat, folosind o argumentatie solida si un ton demn, nu invective si nici rugaminti. I-am facut o demonstratie concisa despre cum livrasem ceea ce promisesem, ce el aprobase, in timp util, functional, departe de problemele pe care el le semnalase. Ii ceream respectuos sa imi semnaleze greselile si daca ele existau, ne vom folosi toata energia spre a le rezolva. Nicio referire la bani, nu voiam sa par ne-profesionist. Spre marea mea surpriza, in urma mesajului meu, Jason al lu' tata-sau mi s-a reinfatisat cu o mina rusinata, ingaimand niste scuze pe care nu le-am crezut, cum ca de fapt angajase 2 echipe pentru munca asta si confundase munca noastra cu cea a celorlalti, care chiar era praf. Iar ceea ce am livrat noi e ok. "Am vrut sa obtin ceva munca gratis", urla el mut. E ok, sunt convins ca asa a fost, da, noi suntem "hailanti", ai buni. "Stiu batrane, te-am mirosit, nu ti-a mers de data asta, sorry", ii raspund eu dar n-o zic. Vazand cum revenim la liman, nu mi-am mai batut capul si i-am acceptat varianta fara alte discutii, omul a acceptat munca, a platit, salut, salut! Ne-am despartit prieteni si am parut sau chiar am fost fericit ca o rezolvasem cumva, fara sa ma apuc la cearta sau sa imi recunosc vreo vina imaginara, precum fusesem initial tentat sa fac.

Pana aici nimic special, business as usual. Lucrand cu foarte multi clienti, intalnesti toate tipologiile umane, in majoritate sunt oameni cum-se-cade, insa unii, putini, sunt etern nemultumiti, nu o scoti la capat cu ei si ajungi sa muncesti degeaba. Partea interesanta e ca la cateva luni distanta, primesc un email de la o companie marisoara din US, prin care isi aratau interesul pentru anumite servicii pe care ar dori sa le externalizeze si sa le transfere (cate cuvinte pentru a evita englezismul "outsource") catre noi. Sunt incantant, va foarte multumesc, dar cum ati ajuns la noi? Pai v-a recomandat un colaborator de al nostru, Jason X. Da, acelasi Jason care ne mancase ficatii cu putin timp in urma, care ne-ar fi muncit ca pe magari pentru ca apoi sa nu ne plateasca fantastica avere de $150, ne-a recomandat companiei cu pricina, cu care am inceput o colaborare prodigioasa in toate aspectele, inclusiv in termeni financiari. Abia azi, dupa atatia ani, avem un alt client care se pregateste sa depaseasca sumele frumoase pe care le-am obtinut in urma colaborarii cu ei. Care colaborare, tinand cont ca ne aflam in perioada noastra de inceput, a venit ca o reala gura de oxigen si ne-a dat avantul necesar pentru a ne continua activitatea, calcand mai sigur pe nisipurile miscatoare ale lumii freelancing-ului si, in final, a reusi acolo.

M-am intors la Jason imediat dupa ce am stabilit contactul cu oamenii aceia si i-am multumit sincer pentru recomandare. M-a "cuplacerit" si mi-a multumit la randul lui pentru felul corect si demn in care ma purtasem atunci cand el a gresit fata de noi, la contractul derulat impreuna. A fost suficient pentru a isi forma o idee clara despre cum ne descurcam in situatii limita si, in esenta, despre profesionalismul nostru. M-am intrebat adesea cum s-ar fi desfasurat lucrurile daca as fi cedat impulsului de a ma certa cu el sau a trimite proiectul catre arbitraj. Cu siguranta impresia lui ar fi fost alta si cu greu e de crezut ca ne-ar fi recomandat mai departe.

A fost doar prima din multele mele experiente cand diplomatia m-a scos din bucluc, cand, alegand strategia asta am solutionat probleme care pareau irezolvabile, ci doar niste drumuri infundate. Azi, dupa ceva experienta acumulata, pare simplu si evident ca asta e calea de urmat in astfel de situatii, insa atunci, in amurgul formarii mele, a fost doar o masura a inspiratiei de moment.

A doua intamplare se petrece la inceputul lui 2016, nici nu ma dezmeticisem bine dupa ce duhul bahic se pogorase asupra mea in perioada revelionului ca ma pomenesc contactat de o fatuca de la antipozi, Kelly. Aplicasem la contractul propus de ea si se arata interesata de o colaborare. Ok Kelly, nu ne-am apucat inca de munca si il cam imit pe Celentano cand incerc sa vorbesc, dar hai sa ma concentrez putin asupra ta. Mi-a dat mai multe detalii despre nevoile ei, am luat la cunostinta, i-am prezentat o analiza a situatiei si un sumar cu ceea ce puteam sa facem pentru ea, pretul cerut pentru munca noastra si cam atat. Faceam asta pentru multi altii care se aratau interesati, dar, dupa ce vedeau detaliile si pretul, majoritatea se facea ca ploua. Conversia clientilor era suficient de slaba incat sa nu am asteptari deosebite pana ce nu se aratau interesati si in faza a doua, "apres prix" :)

Am uitat-o repede pe Kelly. Cativa prieteni ne invitasera la cabana lor la munte, unde petrecusera revelionul. Trei oameni decisesera deja sa mearga, iar cu mine se umplea masina. In mine statea puterea sa fac din triunghi, dreptunghi. Urmau si zilele de weekend, deci nu mi-ar fi trecut prin minte sa refuz o bulgareala sanatoasa in mijlocul unei gasti mari. Atat ca soarta avea altceva pregatit pentru mine. Fata balaie din emisfera australa a revenit cu un mesaj in care imi comunica pe scurt ca era de acord cu ceea ce ii propusesem, doar ca voia sa ne si auzim cu voce, ca un ultim stagiu de verificare inainte de a incepe. "Ok, se face, luni ma intorc si discutam". "Am putea totusi sa nu asteptam pana luni? E urgenta si as vrea sa aleg pe cineva clar in weekend-ul asta, iar luni sa putem incepe lucrul efectiv". AAARGH! Nu suport sa ma pregatesc mental pentru ceva (placut), precum o iesire la sfarsit de saptamana, iar apoi sa se faca tandari planul. Pana imi reconfigurez programul ma incearca un sentiment de dezamagire, pe care il traiam si acum. Ce sa fac?

Refuzasem in trecut mici contracte si din cauze mai putin importante, astfel ca mi-a trecut si atunci prin minte sa ii zic ca imi pare rau, dar nu se poate in conditiile astea, daca putea astepta pana luni ok, altfel... de munca voi mai avea eu parte cateva zeci de ani in viata asta. "Mi-a parut bine pentru conversatie, succes mai departe!" Veneam insa dupa un Decembrie slab si intram intr-un Ianuarie incert dpdv al volumului de munca si, cum tocmai imi cazuse o vrabiuta in mana, parca nu i-as mai fi dat drumul. CEO-ul miniatural de pe umarul drept l-a impuns cu furca-trident pe sibaritul care imi soptea dulce in urechea stanga, neocortexul a preluat controlul de la nucleul amigdalian si m-am trezit zicand "Ok Kelly, we can schedule a Skype call tomorrow (sambata)".

Raul fusese infaptuit, i-am uns cu mir pe prietenii care plecau sa dea o crancena batalie cu paharele de vin fiert, le-am urat in gand sa ii ia frigul si raul de altitudine si am ramas sa sparg monotonia unui weekend in oras cu avatarul fatucii de la sud de Melbourne. Convorbirea a durat cateva minute doar, era o simpla formalitate (pentru atat am ratat eu tot we??), decizia de colaborare fusese luata deja, doar ca dorea sa imi auda graiul meu melodios pentru a intari sentimentul ca luase decizia cea buna.

Luni am inceput. Vineri, 2 ani mai tarziu, constat ca a dvs Kelly s-a dovedit a fi un partener de business excelent intru totul, ca personalitate, atitudine, profesionalism, volum de munca trimis etc. Relatia cu ea ne-a lasat posibilitatea sa tinem stindardul sus in perioade tulburi, cand lucrurile nu mergeau cum ne-am fi dorit, si ne-a adus o satisfactie in plus in tot restul timpului. Am lucrat cu zeci, poate sute de oameni in anii astia si putini au potentialul de a ajunge clienti cu care sa poti colabora pe termen lung. Dintre cei care trec de primul ciur, doar unul poate deveni cel mai bun. Cum as fi putut sa banuiesc eu atunci ca ea, cea aproape refuzata pentru 2 zile de lancezeala frivola, era aleasa sortilor? A fost rodul norocului pur si a unei minime inspiratii.

M-am intrebat de multe ori cati Jasoni si cate Kelly am ratat in toata activitatea mea, din varii motive. Poate ca, vreodata, cand am incheiat o relatie de business intr-o nota mai tensionata, am gonit un jason. Si cand am considerat ca o munca nu merita inceputa cu vreun nou client, am indepartat o kelly. Nu am insa niciun regret. Povestile pe care nu le traiesti nu iti apartin. Tu doar netezesti altora calea prin care isi implinesc propriul destin. Dupa cum ne povatuia Steve Jobs, ce avem noi de facut este sa privim viata noastra in retrospectiva, sa vedem punctele de inflexiune si sa le unim. Ce rezulta e destinul nostru.

Thursday, July 13, 2017

Un No Trespassing land... cam imputit

Ieri, la vreo doua ceasuri dupa ora pranzului, cand soarele te loveste perpendicular in crestetul capului si pruncii ia bataie ca nu vor sa doarma de amiaza, plec de acasa cu bicicleta pe unde aveam treaba. Canicula se instalase si incepuse sa inlocuiasca oxigenul de la nivelul asfaltului cu un gaz fierbinte care iti lichefia plamanii. Orasul e amortit, traficul la nivelul anilor '80, iar un ciudat si rar fenomen atmosferic face claxoanele masinilor sa nu functioneze.

In peisajul asta sumbru, sui in sa. Ma asteapta un drum scurt si linistit pana in centru. Din Silozului fac hăis pe Tudor Vladimirescu. De la trafic scazut dau de non-trafic. Caldura e parca mai suportabila pe bicicleta, ma bucur de toropeala generala si dau pedala pe mijlocul drumului. Sa tot fac vreo 150 de yarzi cand ma loveste. Plamanii mei ca doua gogosi fierbinti, deja chinuiti, se umplu instant cu o miasma imputita (stiu ca e pleonasm, dar trebuie sa aveti o imagine cat mai exacta). Inteleg instant ce o genereaza, iar la cateva lungimi de cal am si o prima confirmare: o dunga inchisa la culoare, lichida si lipicioasa te conduce fara gres la un smarc fetid plutind pe asfaltul incins, in dreptul portii unei curti. Apelez o baza de date interna si vine rapid raspunsul: e miercuri, ziua aia din saptamana cand se ridica gunoiul. Asta nu ar trebui sa ne afecteze in niciun fel, doar ca in anul Domnului 2017, la 10 ani de cand suntem membrii unei uniuni a tarilor dezvoltate, azi in descompunere, masinile aparent etanse ale Salubritatii sunt ciuruite precum cladirile Alepului. Acolo unde opresc sa incarce pretioasa marfa pe care o transporta lasa un mic laculet de materie zemoasa imputita, care, combinandu-se cu fierbinteala unei amiezi de vara, asigura un mediu odorizant nepropice vietii, un "No Trespassing land" pe domeniul public, care brazdeaza orasul pe traseul urmat de gunoieri.

Nu am pe unde sa ies din cursa intinsa de autoritatile orasului, asa ca imi continui drumul pe Strada Infamiei, avand repere clare care ma asigura ca nu ratacesc traseul: dungi lipicioase conducand la alte smarcuri, aparute cu o regularitate data de distantele dintre portile curtilor locatarilor acelei nefericite strazi. La prima intersectie fac stanga, exact inainte de masina care isi continua nestingherita procesul de otravire a aerului. Brusc, aerul (doar) fierbinte devine foarte placut si dezirabil, unde cu cateva minute in urma parea sufocant si nedorit. Am parte si de alte avantaje, calatoresc inapoi in timp, intr-un spatiu al copilariei, in salbaticia anilor '90, cand vara aveam parte in mod cotidian de peisajul descris mai sus. Fervoarea cu care ne pastram traditiile ma induioseaza.

Chapeau bas, Romanie!

Sunday, December 25, 2016

Ce faci de Craciun?

Am primit si anul asta, ca si in trecut, o intrebare de sezon: ce faci de Craciun? Nu am schimbat nimic la programul adoptat anii trecuti si deci mi se pare inutil sa fiu intrebat, dar vine totusi ca o chestionare fireasca astazi, cand fiii burghezi ai globalizarii isi rezerva bilete prin early booking pentru a petrece un Craciun de neuitat in tumultul marilor metropole europene.

Eu nu m-am simtit insa niciodata atras de curentul asta. Am preferat sa merg la casa de la tara, la curtea ei cu tuile incarcate de zapada iarna, cu bolta de vita de vie inghetata, la casuta veche unde, in odaia peste care curgerea timpului nu are efect, bunica ne impleteste ciorapi de lana tuturor, altii in fiecare iarna. Unde, dimineata devreme, cand inca nu se lumineaza afara, soba cu cercurile plitei scoase proiecteaza pe tavan dansul flacarilor jucause. Unde ma trezeste uneori motanul titular al mosiei, torcand de zor pe plapuma de deasupra-mi. Unde, cand ma hotarasc sa scot nasul in gerul diminetii, ma intampina cel putin doi patrupezi purtatori de blana deasa, scancind bucurosi sa ma vada de parca trece un veac, si nu o noapte de la precedenta intrevedere. Si o droaie de matze smiorcaindu-se lingusitor, zguduite bine de frig, care dau sa iti intre printre picioare prin usa abia deschisa. Unde Mos Craciun a cam uitat sa treaca in ultimii ani, dar e adevarat ca nici eu nu mi-am mai tocit penita sa ii scriu.

Imi e greu sa asociez perioada Craciunului cu o alta locatie. In ultimii 30 de ani nu am lipsit nici macar o data.

Craciun Fericit!

Monday, December 12, 2016

E necesar un update de democratie?

Nu sunt surprins de rezultatul alegerilor parlamentare din Romania. Contextul local si european il faceau oarecum previzibil. Rezultatele voturilor democratice din diferite parti ale lumii civilizate din acest an m-au surprins mult mai tare si asta ma face sa trag niste concluzii care ma transforma aparent intr-un dusman al democratiei: se pare ca acest model de a lasa decizia poporului este unul care se dovedeste a fi gresit.

Trebuie plecat de la teoria ca mereu omul isi va vota binele. Cu mici exceptii, in care voturile sunt cumparate (asta se intampla la un nivel neglijabil azi in societati de la nivelul Romaniei in sus), toti voteaza pentru mai bine. Problema apare de la trei aspecte esentiale: 

- capacitatea de intelegere a omului despre ce inseamna "mai bine"
- rezistenta lui la manipulare si la emotia de moment
- indarjirea lui civica

Cum omul mediu e in general prost, prin prost intelegand om cu o capacitate de a gandi in perspectiva si in profunzime slaba, si cum asta atrage o rezistenta la manipulare slaba, e clar ca el nu va putea lua cea mai buna decizie in alegerile pe care le face. Apoi, omul "celalalt", destept, prin asta intelegand mai bine pregatit, mai informat, mai educat, mai greu de manipulat, care ar putea lua niste decizii mai bune, este cel care are asteptari mai mari, accepta mai greu jumatatile de masura, si deci e mai usor de dezamagit decat primul. Din cei ca el se aleg aceia care, dezamagiti de solutiile si optiunile propuse, prefera sa nu isi exercite dreptul la vot. Constiinta lor civica se dilueaza.

Atunci, raspunsul final al poporului, care ar trebui sa reprezinte medierea si nivelarea precisa a raspunsului individual adunat, nu reprezinta nici macar o medie exacta a societatii. Ponderea principala este cea a societatii "de jos", cea mai putin desteapta si mai manipulabila, dar mai constiincioasa civic. Cum societatea in esenta e proasta, fiindca oamenii destepti sunt mai rari decat cei prosti, iar multi dintre cei destepti aleg sa nici nu participe activ la procesul de selectie, rezulta ca raspunsul final in cazul unui vot popular va fi influentat (as zice viciat) de partea proasta a societatii deja proaste.

Si atunci, te intrebi cum de e posibil sa oferi poporului decizia in niste cauze de interes puternic, national sau planetar? Cei "prosti dar multi" vor face alegerile in situatii pe care nu le vor putea judeca drept cu putina minte pe care o au.

Ca exemplu deja cunoscut, are rost sa lasi decizia Brexitului la judecata englezului de rand, cand sunt atatea implicatii economice pentru UK si Europa pe care abia niste oameni bine informati si inteligenti le pot intelege? Nu era oare mai nimerit sa oferi votul unui consortiu de oameni mai bine pregatiti, Parlamentul, Guvernul, reprezentantii oamenilor de afaceri si ai societatii civile? Oricare ar fi ponderea fiecarui organism in decizia finala.

In cazul unor decizii care tin strict de alegeri politice interne, e si mai greu de decis care ar fi un sistem mai bun, care ar fi mai degraba evolutiv si nu invers. Cum sa se aleaga cine guverneaza tara? Poate niste criterii multe si predefinite, care sa asigure ca doar oameni bine pregatiti, bine intentionati si integri pot conduce destinele celorlalti? Atunci cand gresesti grav sau voit, sa fii descalificat si inlocuit automat? S-ar putea oare implementa un sistem de asa natura? Cum s-ar putea updata sistemul de selectie actual la unul mai bun, mai performant? Nu e asta calea de urmat pentru a asigura progresul firesc al societatii secolului XXI?

Cred ca, atata timp cat deciziile vor fi rezultatul votului popular, vor preleva alegerile involutive, greu explicabile, care ne vor face sa continuam seria dezamagirilor si in viitor.



Friday, February 13, 2015

Confesiunile unui auster inchipuit

Am auzit de multe ori sintagma "traim intr-o societate consumerisa". Eu o gasesc de necombatut. Dezvoltarea accelerata pe care a cunoscut-o lumea in ultimele decade, boom-ul din industria de servicii si dezvoltare de produse, facilitatile aduse de supratehnologizare, toate acestea au facut posibila expunerea la o paleta enorma de optiuni pe care individul le are disponibile in tot cadrul lui social. Avem varietate in toate directiile in care am putea dori sa ne canalizam resursele monetare: nenumarate baruri si cluburi pentru a potoli setea insatiabila de alcool si pofta vorace de socializare, o duzina de agentii de turism ne propun o multime de destinatii turistice, o pleiada de hipermarketuri (de cateva ori mai multe decat sunt necesare) ne stau la dispozitie pentru orice de la stafide la motosape, granita de oras e trasata de reprezentantele auto care propun sute de tipuri de masini si mereu au o oferta avantajoasa "numai pentru dumneavoastra". Si asta doar in cadrul real, mai exista internetul care le inglobeaza pe toate. In plus, un sistem bine gandit de creditare faciliteaza accesul la aceasta gama enorma de posibilitati care te imbie la un consum frenetic, de multe dincolo de posibilitatile reale de solvabilitate.

In tot acest spectru, cei care nu adera in mod evident la tot acest dans psihotic al consumului de orice natura sunt priviti cu o anume rezerva. Ei, dupa cum observa cineva, "nu sunt in rand cu lumea". Sunt pe rand zagarciti, austeri (asta e totusi o caracterizare eleganta si dezirabila), si cel mai des "isi mananca din c*r" (mama cat imi place asta!!). E ceva din firea omului care il face sa eticheteze rapid si inainte de orice judecata pealabila. Nu esti in tiparul comportamental al majoritatii, rezulta ca esti un ciudat. Fii pregatit sa iti asumi asta!

Chiar daca personal nu ma consider nici pe departe un auster, cu un stil de viata spartan, nu sunt insa nici consumatorul fidel pe care societatea incearca sa il formeze. Ma regasesc cumva in segmentul celor care se lasa calauziti in calatoria prin viata de lumina unei minime educatii financiare, pe care de multe ori si-au insusit-o prin autodidactie, prin observarea atenta a mediului in care traiesc si uneori experimente pe propria persoana. In felul acesta, ma ghidez pe niste principii simple care imi zic sa ma feresc sa cheltuiesc mai mult decat imi pot permite (deci stau departe de credite), sa cheltuiesc chiar MAI PUTIN decat imi pot permite (deci sa incerc sa economisesc cat de putin), sa nu investesc nebuneste in pasive (se depreciaza, trendul se schimba rapid si interesul pentru ele scade oricum la scurt timp dupa ce le achzitionezi), sa incerc sa acumulez ceva active care peste ani sa faca salariul doar o componenta a retetei financiare personale. In plus, sa cheltui fara mari retineri atata timp cat asta vine in sprijinul pasiunilor mele si deci aduce alinare spiritului. UPDATE: daca nu pot evita creditul, macar sa nu il iau niciodata in alta moneda decat cea in care sunt platit - parce que le CHF crise :)

Daca sunt consecvent in urmarirea acestor principiilor? Pai unele mi-au iesit deja, altele raman ca un obiectiv de care incerc sa ma tin, dar una peste alta asta e un fel al meu de a mentine un echilibru in viata, de a ma simti sigur pe mine si pe posibilitatile mele, de a nu cadea in capcana consumerismului necontrolat, de a acorda atentie si lucrurilor simple care ne aduc placere dincolo de supravalorificarea nejustificata a materialismului. Stiu sigur ca pentru atitudinea asta generala a mea am fost catalogat drept "zgarcit" de nenumarate ori, doar pentru ca nu am considerat necesar sa intru in radul lumii si sa traiesc intr-un acord perfect cu dogmele sociale care iti stabilesc un tipar clar pe care trebuie sa il urmezi. Cred ca chiar incepe sa imi placa etichetarea in cauza, daca prin asta se considera ca sunt un razvratit si un neatarnat :)

Si desi stiu ca un text se incepe in mod normal cu intriga, eu am pastrat-o la final cand pot spune ca aceasta scurta introspectie e determinata in sens mai larg de nedumeririle cunoscutilor mei cu privire la felul meu de a fi, dar in principal de intrebarea pe care mi-au adresat-o de curand: "De ce ai ales sa vinzi masina "a buna" care iti cazuse in mana si sa o pastrezi pe a ta cea veche si fara pretentii"? Sau cea cu un talc ascuns, pe care inca nu cred ca l-am patruns: "Nu le vinzi pe amandoua si iti iei una calumea?" Chiar asa, de ce am facut-o?! Cred ca mi-am mancat din c*r :))

Monday, June 16, 2014

Discursul întâiului Rege al României Mari

Una dintre activitatile mele recreative adiacente timpului petrecut online este aceea de a cauta discursuri. Dintre acelea motivationale gasite in filme dramatice, sau comice rostite la nunti americane, mergand pana la speech-uri cu mesaje puternice ale unor varfuri din diferite domenii ale stiintei gasite pe TED. Insa in majoritatea lor, cele care au avut un efect deosebit asupra mea sunt monoloage celebre si au fost rostite de oameni remarcabili, caci doar astfel au putut capata notorietate si au razbatut cursului timpului.

Am aflat recent despre cuvintele rostite acum aproape un secol de catre ultimul nostru mare rege, Ferdinand, la ceremonia de inhumare a sicriului Eroului (Ostaşului) Necunoscut. Ferdinand cuvantase in chip stralucit si in alte ocazii de mare insemnatate pentru istoria noastra moderna, pentru a motiva soldatii pe front in 1917 sau la Marea Unire din 1918, insa mie mi-a placut mai mult discursul scurt, prin care propunea unei natii inca suferinde dupa trecerea razboiului un motiv in plus de mandrie nationala.

In anul 1923, raliindu-se ideii comune statelor care suferisera pierderi militare importante in Primul Razboi Mondial, de a cinsti memoria soldatilor care se jertfisera pentru apararea neamului lor, Romania a constituit un comitet care avea ca sarcina gasirea unui Erou Necunoscut, care avea sa fie exhumat dintr-unul din locurile unde se dadusera bataliile cele mai crancene ale razboiului si inmormantat cu fast si onoruri militate in parcul Carol I din Bucuresti. Astfel, a fost identificat cel mai bun elev orfan de razboi dintr-un liceu militar care, la Marasesti, a ales aleatoriu sicriul cu numarul 4 dintr-un sir de 10 sicrie ale unor soldati ramasi neidentificati proveniti din zece locuri de batalie de pe teritoriul tarii. Dupa o procesiune care a transportat ramasitele Eroului cu trenul pana in Bucuresti, in ziua de Inaltare a anului 1923, sicriul a fost condus de o mare multime de oameni catre destinatia finala, terasa Muzeului Militar din Parcul Carol I, unde a fost purtat pe umeri si depus in mormant de catre Cavaleri ai Ordinului "Mihai Viteazul" intr-o atmosfera de adanca solemnitate.

Tinand cont de faptul ca trecusera doar 5 ani de la incheierea Marelui Razboi iar urmarile sale lasasera cicatrici adanci in sufletele tuturor romanilor, si putin peste patru ani de la sarbatoarea reintregirii patriei, este firesc sa presupunem ca sentimentul mandriei patriotice si identitatii nationale era la cotele cele mai inalte din istoria neamului nostru, iar empatia pentru victimele si eroii razboiului era dintre cele mai profunde. Pe acest fond, cuvantarea scurta a regelui de la finalul ceremoniei a avut cu siguranta darul de a anima multimea si a face sa rezoneze inimile tuturor celor prezenti.

Cu cununi de laur erau întâmpinaţi în vechime biruitorii sub arcuri de triumf şi tot cu cununi de laur se cinsteau mucenicii credinţei mântuitoare. Cununa de laur ce-ţi aduce întâiul Rege al României Mari, ţie ostaşului fără nume, care întrupezi, de acum şi până în veac, jertfa sutelor de mii de vieţi închinate pe altarul patriei pentru mărirea şi unitatea naţională, este şi cununa muceniciei, şi cununa biruitorului. Toată suflarea românească, în clipa aceasta îşi îndreaptă gândurile patriotice spre tine, simbolul jertfei şi al vitejiei; toţi ochii lăcrămează, toate inimile bat, acum, pentru cei iubiţi ai lor, cari, singuri sub cerul lui Dumnezeu, sau în vitejia luptelor au închis ochii departe de orice mângâiere. Iar înaintea locaşului tău de veci se închină azi, cu adâncă recunoştinţă, Ţara întreagă, căci fără nume fiind, eşti al neamului întreg.”

Monday, March 17, 2014

Fara acea solidaritate nu ar mai exista nimic...

2014. In timpul unei ture de bicicleta prin imprejurimile orasului, formam un grup neomogen de "bikeri". Nu se cunosc toti cu fiecare. Iesim de pe sosea si intram pe "offroad". Inaintam pe un traseu necunoscut, cu gandul sa ajungem la o alta strada principala care sa ne duca inapoi in oras. Nimeni dintre noi nu mai fusese pe acolo, dar stiam cu siguranta ca este drumul care leaga cele doua sosele, si deci nu ne pregatim temeinic. Nu luam merinde, iar apa e dozata catre minim. Toti avem cate 0.5l, doar unul singur e prevazator si arunca in ruscac 2l.

Traseul este inspirat ales, dam de drum necalcat de masini, cu verdeata multa si pe si pe langa, cu miresme de primavara timpurie. Rulam in liniste si ne hidratam in tihna. Trecem de jumatatea drumului, cand vantul care se inteteste face ca groapa de cenusa din apropiere sa ne trimita o bariera naturala in cale. Sondam terenul, alegem sa ocolim goapa (care e intinsa si asezata pe un deal) prin stanga, in directia vantului. Scapam de cenusa, dar ocolul ne scoate printr-o padure unde drumul ne este finalmente barat de mlastini rezultate din ploile recente. In momentul asta suntem tot mai obositi, nu neaparat din cauza lipsei conditiei fizice. E cald, suntem imbracati gros in haine inchise si pana sa ne dam seama de asta observam ca apa e aproape terminata. Trebuie sa facem cale intoarsa, evident in conditii de inceput de deshidratare. Cel putin 3 (sau chiar toti cei 4 cu 0.5l ratie de apa) din cei 5 biciclisti termina apa definitiv, iar drumul ne mai plimba vreun ceas prin caldura.

In ciuda faptului ca cel putin unul dintre noi se plange destul de vocal din cauza setei, iar intr-un rucsac se afla cu siguranta cel putin 1l de apa, nu se cere in mod explicit sa se imparta apa, sau sa se aiba mila de vreo mica sticla personala si sa i se umezeasca nitelus peretii intru slaba desfatare a stapanului. Nu am dubii ca va veni o oferta in acest sens, insa situatia nu genereaza niciun raspuns. Timpul trece, situatia nu este grava, nimeni nu risca pierderi de sanatate, dar disconfortul exista, si limba minutarului tot mai face vreo 180 de grade inainte sa iesim la drum. Imi incordez auzul - tacere muta, nu se aude niciun fermoar deschizandu-se. Ne continuam drumul, fiecare purtandu-si agale propriile-i ganduri in cap si neputinte in muschi. Ajungem aproape de drum, dam de un prieten aflat la pescuit in zona, si "voila": cei flamanzi se vor infrupta din rodul pamantului, prin bunatatea Domnului. Apa din bidonul de 5 litri nu este un miraj, dar exista nesansa sa devina: suntem avertizati pe un ton serios ca este de la robinet si nu cumparata (HA!). Ii sugem vreo juma de bidon si stingem focul din maruntaie. Ii multumim cum se cuvine, si purcedem alene spre oras.

Fara sa port suparare nimanui (nu ne-a oprit nimeni sa ne aprovizionam si noi mai bine), ma gandesc totusi cu tristete la coeziunea jalnica dintre membrii grupului in care ne constituisem. In micile si neglorioasele mele aventuri in aer curat, pe trasee montane sau ture de bicicleta, am purtat intotdeauna cu mine credinta ca in situatii de criza, reala sau inchipuita, voi avea mereu sprijinul nu doar al grupului cu care ma deplasez, ci si al oamenilor necunoscuti care se afla intr-un caz mai fericit ca al meu, in imediata mea apropiere.

Asta imi trezeste amintiri si, invariabil, construiesc o paralela cu un caz antagonic, incomparabil ca importanta si gravitate, dar care ma duce in situatia de a trage anumite concluzii clare referitoare la calea pe care un om trebuie sa o urmeze in relatiile interumane pentru a se ridica pe culmea evolutiei sale personale. Deci pe cealalta dreapta a paralelismului amintit, suntem in anul..

1994. Constantin "Ticu" Lacatusu este poate cel mai in voga alpinist roman al momentului, si va ramane asa multi ani de aici inainte, pana ca "manji" insetati de altitudine precum Torok, Gavan sau mai ales Colibasanu sa reuseasca sa urce cateva varfuri de peste 8000m, "optimiari" in limbajul ezoteric al alpinistilor, si sa atraga atentia asupra lor. Dar in 1994 Lacatusu este unul dintre pionierii alpinismului romanesc de mare altitudine, primul roman care urca un optimiar, Broad Peak in 1993. Iar anul acesta se pregateste pentru expeditia vietii sale. "Mecca" alpinismului mondial, aspiratia fierbinte a oricarui pasionat de escalada, varful unei pasiuni sfredelitoare. Chomolungma, in traducere "Zeita Mama a Muntilor" - Muntele Everest.

Pentru cei mai putin documentati, escaladarea unui munte inalt si celebru nu inseamna doar pasiune si pregatire fizica. Nici macar daca adaugi banii de drum, echipament si serpasi nu ai reteta care sa iti asigure o ascensiune. Vazuti ca o potentiala sursa de bani datorita mediatizarii lor, guvernele tarilor pe teritoriul carora se afla au pus o anumita taxa pentru a da dreptul de a urca pe aceste varfuri. Pentru Everest, fiind cel mai dorit, taxa este pe masura - 25,000$. Plus celelalte cheltuieli, fara macar $40,000 nu iti ingropi bocancul in zapada mai sus de tabara de baza de la 5350m.

In '94 Ticu gaseste sponsori, face rost de gologani si porneste la drum. Este fara indoiala momentul de glorie al carierei sale. Nimic nu il poate determina sa piarda "summit-ul", varful in sine, marcajul care iti indica marea performanta pe care ai izbandit-o. Fara a ajunge exact in varf nu se considera ca ai reusit escalada. Nu iti poti trece in palmares altceva decat incercarea. La peste 8000m, granita dintre reusita si esec este "subtire" ca aerul pe care il respiri. Vremea este buna, ajunge pana la 8.1 km deasupra marii. Acolo, o alta expeditie este la ananghie si are nevoie de ajutor urgent.

Orice s-ar spune, alpinistii sunt oameni vanituosi, carora nu le place sa piarda. Cand esti la 8100m pe Everest, nu poti sa nu te gandesti ca mai ai doar vreo 748m pana sus. Da, sunt cei mai grei metri, e asa numita zona a mortii unde corpul poate rezista in conditii de siguranta doar cateva zile, trebuie sa umpli plamanii de 3 ori ca sa ai cantitatea de oxigen aferenta unei inspiratii la ses, dar poti sa arunci cu piatra pana acolo, daca ai vreme buna si esti inca sanatos, nu ai avut nesansa vreunui endem pulmonar sau cerebral, ii urci doar din euforie. Dar Ticu lasa in urma vanitatea, calca pe ambitia lui de a fi primul din neamul sau pe "Mama Universului" si abandoneaza ascensiunea. Intervine în acţiunea de ajutorare si salveaza viata unui canadian. Rateaza varful, dar castiga ceva mai important decat un nume in topul unei statistici. Este recompensat cu Premiul Fair Play de catre Comiteul Olimpic Roman. Avea sa declare cuvinte care patrund adanc in suflet si ii innobileaza actiunea: "Viaţa unui om este mai presus decît orice munte. Fără această solidaritate nu ar mai exista nimic, iar eu aş abandona definitiv escaladele". Nici vorba de asa ceva, oamenii inaltimilor sunt solidari, si Ticu nu abandoneaza. Urmeaza o serie de premiere romanesti: ajunge pe "acoperisul lumii" anul viitor, completeaza lista Carstensz (circuitul Seven Summits) a celor mai inalte varfuri de pe cele 7 continente. Mai urca 2 optmiari, si se cocoteaza sus de tot pe culmea gloriei refuzate in '94. Dar mai presus de toate, demonstreaza ca "mountaineer-ii" sunt oameni plamaditi dintr-un aluat aparte, cu inalte principii si valori morale, capabili sa manifeste acea solidaritate "fara de care nu ar exista nimic".

2008. Horia Colibasanu, poate cel mai de succes alpinist roman in prezent, abandoneaza ascensiunea si ramane 3 zile in cort langa colegul sau bolnav, spaniolul Iñaki Ochoa (o legenda a alpinismului mondial, care incerca ascensiunea ultimului dintre cei 14 optmiari care ii ramasese de urcat) pe Annapurna, la 7800m, in Zona Mortii, unde fiecare zi in plus iti slabeste corpul in mod accelerat si iti diminueaza sansele de viata. Kit de supravietuire: o punga de macaroane si o ciocolata. O echipa de salvare urca pana la ei, si astfel Horia reuseste sa coboare in ultimul moment, salvandu-si viata. Ochoa nu supravietuieste, insa spiritul de sacrificiu al romanului ii aduce distrinctia "Spirit of Mountaineering" din partea British Alpine Club, cel mai vechi club montan din lume. Devine un erou in Spania, si totodata mult mai cunoscut acolo decat in tara sa. Revine in 2010 si urca pe Annapurna, dedicand reusita lui Iñaki Ochoa.